Prima pagină

marți, 15 septembrie 2026

Cristian Tudor Popescu analizează protestul oierilor din Piața Victoriei.


 

Publicat de la Niciun comentariu:

luni, 14 septembrie 2026

Mircea Răceanu diplomatul pe care Ceaușescu la condamnat l-a moarte

 

 

 

Cu patru luni înaintea sentinței, Nicolae Ceaușescu îl declarase deja vinovat. La 13 martie 1989, într-o ședință a Comitetului Politic Executiv, dictatorul le-a spus membrilor conducerii PCR că diplomatul Mircea Răceanu era agent american, fusese prins în flagrant și recunoscuse că lucra pentru Statele Unite din 1974. Răceanu se afla încă în anchetă; procesul nici nu începuse. Ceaușescu a adăugat că urma „cursul normal” al justiției. În iulie, Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat la moarte. Extrasul oficial al dosarului poartă numărul 39 din 20 iulie și consemnează pronunțarea în ședință la 21 iulie.

Răceanu avea 53 de ani și era unul dintre specialiștii Ministerului Afacerilor Externe în relațiile cu Statele Unite. Fusese diplomat la Washington și ajunsese într-o poziție din care avea acces la informații politice sensibile. La 31 ianuarie 1989 a fost ridicat de Securitate în timp ce se îndrepta spre o întâlnire la reședința ambasadorului american. Avea asupra lui materiale și însemnări pe care intenționa să le transmită americanilor. Cazul nu poate fi redus corect la o acuzație inventată de la zero: Răceanu a recunoscut ulterior că furnizase informații CIA timp de mai mulți ani, susținând însă că acționase împotriva regimului Ceaușescu, nu împotriva intereselor României.

Momentul politic a făcut dosarul și mai exploziv. Tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu, era un vechi comunist devenit adversar al lui Ceaușescu și unul dintre cei șase autori ai scrisorii difuzate de BBC și Europa Liberă la 11 martie 1989. Mircea fusese arestat cu aproape șase săptămâni înainte, deci arestarea lui nu putea fi o răzbunare pentru apariția publică a „Scrisorii celor șase”. Dar, după difuzarea ei, cele două cazuri s-au întâlnit în aceeași ședință a conducerii partidului. Ceaușescu a vorbit despre Mircea Răceanu ca despre un caz deja lămurit, apoi i-a calificat pe opozanții din scrisoare drept „derbedei politici” și a tratat acțiunea lor tot în termenii trădării.

Aici se află motivul pentru care procesul lui Răceanu a fost descris ulterior de IICCMER drept ultimul proces stalinist încheiat cu o condamnare la moarte. Nu pentru că spionajul ar fi fost pur și simplu imaginar, ci pentru că separația dintre partid, anchetă și justiție era profund compromisă. Stenograma din martie îl arată pe șeful statului stabilind public, în fața elitei regimului, ce era Răceanu înainte ca tribunalul să se pronunțe. În iulie, sentința nr. 39 a Tribunalului Militar Teritorial București a dispus pedeapsa cu moartea și confiscarea totală a averii pentru „trădare prin transmitere de secrete”. Tribunalul Suprem i-a respins recursul la 28 august.

Apoi, în celula de la Rahova, Răceanu a așteptat răspunsul la cererea de comutare. Intervenția decisivă a venit dintr-un loc neașteptat. La 10 septembrie, însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite, Larry Napper, i-a înmânat personal lui Ceaușescu o scrisoare de la președintele George H. W. Bush. Mesajul era foarte scurt: Bush îi cerea, „ca un gest umanitar”, să excludă aplicarea pedepsei capitale în cazul diplomatului. Un fost diplomat american care a cunoscut cazul, Jonathan Rickert, a relatat ulterior că Ceaușescu a încheiat brusc întâlnirea când a înțeles motivul demersului. La 19 septembrie, prin decret prezidențial, pedeapsa lui Răceanu a fost comutată la 20 de ani de închisoare.

Nici prăbușirea regimului nu a închis imediat povestea juridică. Răceanu a fost eliberat de la Rahova la 23 decembrie 1989 și s-a stabilit ulterior în Statele Unite. În România postcomunistă, condamnarea a continuat însă să producă efecte și, în 1999, o tentativă de anulare a ei a eșuat. Abia la 23 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat sentințele anterioare și l-a achitat pentru infracțiunea de trădare prin transmitere de secrete. Răceanu a rămas consecvent explicației sale: nu considera că trădase România, ci că lucrase împotriva dictaturii.

Formularea că „Ceaușescu l-a condamnat la moarte înaintea tribunalului” merge, așadar, prea departe. Stenograma nu arată că dictatorul a ordonat atunci explicit pedeapsa capitală. Arată însă ceva suficient de grav: cu luni înainte de proces, Ceaușescu vorbea despre vinovăția lui Răceanu ca despre un fapt stabilit, în timp ce promitea formal că justiția își va urma cursul. Pe 23 decembrie 1989, diplomatul condamnat în acel sistem ieșea din închisoare.

 

 sursa facebook istorie la culcare

... 

Publicat de la Niciun comentariu:

duminică, 13 septembrie 2026

De la Petrache Lupu la Călin Georgescu




În vara anului 1935, un cioban gângav și analfabet dintr-un sat de pe malul Dunării, numit Petrache Lupu, uimea o Românie întreagă. Susținea că s-a întâlnit cu Dumnezeu („Moșul”) în pădure. În doar câteva luni, peste două milioane de pelerini din toată țara au luat cu asalt Maglavitul. Oameni bolnavi, țărani desculți, dar și intelectuali blazați leșinau de emoție pe câmp, căutând un miracol într-o țară măcinată de crize, sărăcie și corupție.
A fost o formă pură de hipnoză colectivă. Dar dincolo de credința naivă a maselor, în umbră pândeau rechinii politici.
Ziarele de extremă dreaptă din epocă au mirosit imediat oportunitatea. Corneliu Zelea Codreanu și liderii Gărzii de Fier s-au afișat rapid la Maglavit și au trimis tabere de muncă legionare să ajute la logistica pelerinajelor. Mesajul lor propagandistic către public era de un cinism înfiorător: „Misiunea noastră politică și minunea de la Maglavit vin din aceeași sursă divină”.
Mai mult, legionarii au preluat imediat retorica fricii indusă de cioban. Petrache Lupu predica simplu și apocaliptic: „Dacă nu vă pocăiți, o să vină foc din cer, o să vină prăpădul”. Mișcarea Legionară a confiscat politic această spaimă colectivă. Au tradus „păcatul” ca fiind democrația, parlamentarismul și influența străină, iar „pocăința” și salvarea de prăpăd ca fiind aderarea obligatorie la extremismul lor. O mișcare mistică, născută dintr-o nevoie reală de speranță, a devenit vehiculul perfect pentru o ideologie violentă și totalitară.
Există două dovezi istorice incontestabile :
1.Ziarele legionare din epocă cu chipul lui Petrache Lupu:
Cea mai clară dovadă grafică sunt primele pagini ale publicațiilor de extremă dreaptă și legionare din anul 1935 (cum ar fi ziarele Sfarmă-Piatră sau Porunca Vremii). Acestea publicau portretul lui Petrache Lupu pe prima pagină, încadrat de editorialele lor politice în care explicau că „Moșul” a venit să salveze neamul românesc de politicieni.
2.Fotografiile cu „Casa Verde” de la Maglavit:
Legionarii au înființat o filială chiar în sat, numită simbolic „Casa Verde” (sediul legionar tipic), pentru a intercepta pelerinii. Există imagini de arhivă cu pelerini trecând pe lângă clădirile organizate de ei în zonă.
Sună cunoscut? Istoria nu se repetă identic, dar rimează perfect.
Astăzi, Maglavitul s-a mutat pe TikTok și în laboratoarele de război psihologic. În locul ciobanului din Dolj, avem un personaj cu discurs teatral, calculat, care livrează o „Cântare a României” în variantă digitală. Călin Georgescu nu le vorbește oamenilor despre fapte, economie sau realități geopolitice. El le vorbește despre o mistică naționalistă, o spiritualitate de fațadă și promisiuni mesianice vide de conținut. Din nou, mase mari de oameni își suspendă gândirea critică și „leșină de plăcere” în fața unui ecran, refuzând să privească trecutul real, legăturile dubioase sau aberațiile debitate de lider.
Și exact ca în 1935, această hipnoză colectivă nu a apărut din neant. Ea servește, în mod cinic, intereselor de azi: extremismului revanșard și putinismului orchestrat de la Moscova, care vrea o Românie izolată, speriată, ruptă de Occident și complet vulnerabilă.
O altă paralelă izbitoare este reacția Bisericii. În anii '30, ierarhii ortodocși s-au împărțit în două tabere. Unii au strigat public că este vorba despre șarlatanie, rătăcire și psihoză de masă. Alții, însă, au văzut potențialul financiar și de imagine și au alimentat mitul, dornici să controleze fenomenul.
Exact aceeași fractură o vedem și astăzi. În timp ce o parte importantă a clerului și a teologilor avertizează clar că discursul lui Călin Georgescu este o erezie mistic-naționalistă, o rătăcire periculoasă care folosește credința ca paravan politic, există încă ierarhi sau preoți influenți care aleg să tacă, să cultive ambiguitatea sau chiar să valideze această formă modernă de șarlatanism.
Mecanismul manipulării a rămas neschimbat de un secol: se ia o societate speriată, se livrează un „salvator providențial”, se îmbracă totul în haine mistice, se blochează rațiunea prin emoție și se folosește masa de manevră pentru a distruge viitorul unei țări.
În 1935, Maglavitul a lăsat în urmă doar o iluzie destrămată și o mișcare extremistă care a însângerat România. Astăzi, miza este din nou democrația și libertatea noastră. Singurul antidot împotriva hipnozei rămâne, ca întotdeauna, trezirea la realitate, rațiunea și memoria istoriei.
   sursa Lina Tanase   ... 

Deals Deluxe

Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)