Asasinarea militantului conservator Charlie Kirk din SUA a stârnit compasiune printre conservatori dar și ură printre progreștii din România (Digi FM , Digi TV etc.) printe aceștia cel mai agresiv s-a manifestat se pare ateul pro LGBT și pro avort Cristian Tudor Popescu care a scris și un articol plin de venin la adresa activistului consevator recent asasinat. O reacție la acest articol este și articolul următor al editurii EDICTUM DEI.
Când un om moare împușcat, reacția firească a oricărui suflet sănătos este să tacă, să arate compasiune și să se gândească la soția și copiii care au rămas în urmă. Aceasta nu este o chestiune de ideologie, ci de bun simț elementar. Tocmai de aceea, textul lui Cristian Tudor Popescu despre Charlie Kirk nu este doar o manipulare politică, ci și un simptom al unei maladii sufletești: incapacitatea de a arăta decență în fața morții.
Articolul lui Cristian Tudor Popescu dovedește că ideologia ucide sufletul înainte să ucidă trupul. Și dacă nu ne trezim, vom ajunge o cultură care își mănâncă morții pentru like-uri.
Popescu își începe pledoaria cu un cinism rece, aproape satisfăcut, explicând de ce refuză să vadă tragedia din jurul morții lui Charlie Kirk. Dar a privi cu răceală o familie rămasă fără tată nu arată forță, ci cruzime. Răutatea afișată nu este semn de luciditate, ci dovada unei inimi tocite de ură. Să transformi moartea unui om într-un prilej de ironie și triumf ideologic înseamnă să te predai celei mai ieftine forme de satisfacție: "bine că a murit unul din tabăra cealaltă.”
Moartea însă nu are o tabără anume. Este dușmanul comun al tuturor oamenilor. Iar cel care râde în fața morții altuia nu dezvăluie noblețe, ci propria ruină lăuntrică.
Când Popescu citează trunchiat declarațiile lui Kirk, când îl asociază cu faptele unui nebun care n-au nicio legătură, când îl prezintă ca pe un monstru care "merită să moară”, totul trădează lipsa unei minime decențe. Există o regulă nescrisă a civilizației: nu dansezi pe mormântul proaspăt al adversarului tău. Nici măcar dușmanii nu-și calcă unul altuia în picioare funeraliile.
Dar Popescu o face, și asta spune mai mult despre el decât despre Kirk.
Anacronismul unui om rămas în urmă
Mai mult, textul lui CTP trădează și un anacronism amar. Gândirea lui este tributară anilor ’70–’80, când generația revoluției sexuale se hrănea cu marxism cultural și cu dispreț față de religie, familie și tradiție. Atunci era "cool” să urăști Biserica, să ironizezi familia și să propui o libertate dezlănțuită, chiar cu prețul distrugerii sociale.
Dar suntem în 2025, iar aceste idei s-au dovedit falimentare. Occidentul însuși trăiește ruina morală adusă de ele. Popescu rămâne însă prizonierul acelei epoci, un relicvariu ambulant al unei ideologii moarte. Când citești textul lui, nu simți prospețimea unui gând viu, ci mirosul stătut al unui subsol plin cu broșuri marxiste îngălbenite.
Ura ca rezultat al unei educații deformate
Popescu este un om cultivat, dar cultura sa i-a turnat în suflet nu noblețe, ci ură. Generația lui a fost formată să confunde cinismul cu inteligența și blasfemia cu libertatea. Și acum, spre final de drum, ura acumulată de o viață întreagă izbucnește în pagini ca acestea, în care nu există nici urmă de bucurie, nici urmă de speranță.
Este trist. Nu atât pentru Charlie Kirk, care a murit, cât pentru Popescu, care trăiește.
Cuvântul lui Dumnezeu este limpede: "Nu te bucura de căderea vrăjmașului tău și să nu se veselească inima ta când se poticnește el” (Proverbe 24:17). Creștinismul ne cere decență chiar și pentru dușmani, pentru că moartea nu e niciodată victorie de tabără, ci un memento al fragilității noastre comune.
Popescu însă alege opusul: să transforme moartea unui om într-o ocazie de a-și vărsa disprețul. Aceasta nu e doar lipsă de caracter, ci o revoltă împotriva bunului simț și a decenței care au ținut societatea omenească în picioare.
Textul lui Cristian Tudor Popescu nu vorbește despre Charlie Kirk. Vorbește despre Popescu însuși – despre un om trist, anacronic, format de o generație care a confundat libertatea cu disoluția și care acum, spre final, nu mai are de oferit decât ură.
Dar ura nu este moștenire. Ea este faliment. Și dacă nu învățăm să arătăm compasiune în fața morții, indiferent cine cade, atunci nu vom fi o societate liberă, ci doar o masă de oameni care-și mănâncă morții pentru aplauze.
Observăm, din reacțiile apărute în comentarii, că textul a trezit multă indignare față de Cristian Tudor Popescu. Și dorim să precizăm ceva esențial: critica textului a fost la adresa cinismului și răutății lui, nu un îndemn la a-l urî. A răspunde urii cu ură nu ne face diferiți de el, ci ne pune pe aceeași treaptă.
Scopul nu este să-l demonizăm pe CTP, ci să subliniem lipsa de bun simț și de decență în fața morții unui om. Cine crede că ura se combate cu ură nu face decât să o înmulțească.
De aceea, chemăm audiența la decență și la cumpătare. Putem demonta cinismul, putem arăta nedreptatea și răutatea, dar trebuie să o facem fără a ne lăsa otrăviți de aceeași patimă. Dacă răspunsul nostru este doar un ecou al urii, nu suntem mai buni decât cel pe care îl criticăm.
sursa facebook Edictum Dei
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.