Moartea lui Charlie Kirk a deschis o fisură dureroasă în spațiul public. N-au fost doar condoleanțe și tăceri apăsate, ci și voci care au jubilat: „bine că a murit”, „și-a căutat-o”. Aceste reacții spun mai mult despre noi decât despre el. Arată cât de repede se poate eroda instinctul de a proteja viața când adversarul poartă eticheta „celuilalt”. În loc să simțim gravitatea unei vieți curmate, unii au simțit ușurare și chiar plăcere. E un test moral pe care îl tot picăm.
E un paradox ascuțit la mijloc: oamenii care l-au numit pe Kirk „fascist” au ajuns să adopte reflexe pe care le asociază cu fascismul - dezumanizarea adversarului, justificarea eliminării lui, disprețul față de demnitatea celuilalt. Nu e „progres”; e regres.
E important să ne amintim cine a fost Charlie Kirk în spațiul public: un om al dialogului contrariat, nu al tăcerii confortabile. Și-a petrecut anii intrând în săli ostile, răspunzând întrebărilor dure, provocând și lăsându-se provocat. Faptul că moartea l-a surprins în timpul unor dezbateri e, în sine, o imagine grea: locul cuvintelor a fost spart de un glonț. Dacă mai credem în puterea argumentului, atunci trebuie să apărăm spațiul în care oamenii se pot contrazice fără să se anihileze.
Charlie Kirk era un creștin practicant, știa că „Dumnezeul veacului acestuia a orbit mintea necredincioșilor” și „le-a împietrit inima”. Nu e doar că oamenii nu văd adevărul; e că îl disprețuiesc ca pe ceva deranjant. Iar noi, creștinii, n-ar trebui să fim surprinși: știm că „toată lumea zace în cel rău” și lupta noastră „nu este împotriva cărnii și sângelui”. Tocmai de aceea, Dumnezeu spune limpede că „nu găsește plăcere în moartea celui rău”, iar înțelepciunea veche ne oprește la timp: „nu te bucura de căderea vrăjmașului tău”.
Charlie Kirk era un creștin practicant, știa că „Dumnezeul veacului acestuia a orbit mintea necredincioșilor” și „le-a împietrit inima”. Nu e doar că oamenii nu văd adevărul; e că îl disprețuiesc ca pe ceva deranjant. Iar noi, creștinii, n-ar trebui să fim surprinși: știm că „toată lumea zace în cel rău” și lupta noastră „nu este împotriva cărnii și sângelui”. Tocmai de aceea, Dumnezeu spune limpede că „nu găsește plăcere în moartea celui rău”, iar înțelepciunea veche ne oprește la timp: „nu te bucura de căderea vrăjmașului tău”.
Dacă un om orb s-ar împiedica lângă noi, nu i-am striga: „Vezi pe unde mergi!”. Am ști că nu vede. Am întinde mâna, am muta obstacolul, l-am ghida cu grijă. Orbirea spirituală cere aceeași combinație de claritate și blândețe. Da, spui că greșește. Da, numești răul pe nume. Dar nu răspunzi cu același venin care ți-a rănit urechile. Altfel, ne molipsim de boala pe care o condamnăm. Charlie Kirk propovăduia dialogul, fie el și contondent, nu anihilarea adversarului.
Pentru creștini, direcția e trasată: „Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și teamă”. Asta înseamnă să plângi pierderea unei vieți, să susții dreptatea fără să te bucuri de moarte, să refuzi batjocura chiar când e la modă, să-i vezi pe cei care jubilează nu ca „dușmani de anihilat”, ci ca pe aproapele pe care îl poți ajuta să vadă. Nu minimalizezi gravitatea faptelor, dar nici nu îți pierzi mila. Spui adevărul, dar îl porți ca pe un bandaj, nu ca pe o piatră.
Dacă vrem să rămânem oameni între oameni, trebuie să ținem împreună două propoziții aparent grele de purtat: sfârșitul răului se salută, sfârșitul unei vieți se plânge. Când uităm a doua propoziție, nu mai apărăm civilizația dezbaterii - o subminăm. Charlie Kirk a mizat pe puterea cuvântului. Cel mai cinstit mod de a-i onora munca este să refuzăm glonțul și râsul care îl urmează, să apărăm viața, să căutăm dreptatea și să răspundem, chiar și în zilele negre, „cu blândețe și teamă”.
sursa: stiri pe surse.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.