Dumitru Mazilu - Din slujba regimului, la dizidenţă

 

 Dumitru Mazilu a fost diplomat , profesor universitar și vicepreședinte al CFSN . La un moment dat a intrat în conflict cu Ion Iliescu dorind să-i ia locul în CFSN,  acesta însă a  reacționat rapid divulgând presei că Mazilu a fost cu ani în urmă director la școala de ofițeri de Securitate . Ulterior Mazilu s-a distațat de PCR devenind un dizident feroce. 

 

Din sluba regimului, la dizidenţă

Dumitru Mazilu povesteşte despre sine: ”m-am născut în 1934 în familia unui mecanic de locomotivă. Cînd am început să înţeleg problemele politice şi sociale, în Ţară se promovau ideile socialiste de eliminare a inegalităţii sociale şi exploatării celor mulţi de către cei puţini. Este de datoria mea să vă spun că le-am împărtăşit şi promovat în domeniul dreptului. M-am bucurat de încredere din partea regimului, cu toate că am fost deseori judecat sever pentru apucături burgheze, ca urmare a insistenţei cu care studiam, parcurgînd în timp record toate treptele pregătirii juridice, inclusiv doctoratul, luat la Cluj în 1964. Ca urmare a acestei încrederi, am primit şi îndeplinit funcţii ca aceea de Profesor la cursurile post-universitare, la Academia de studii Social-Politice (”Ştefan Gheorghiu” – n.n.) şi la Şcoala No.1 a Ministerului de Interne, iar cînd aceasta a fost ridicată la rangul de Institut de învăţămînt juridic superior, în 1965- deci, acum 28 de ani- mi s-a încredinţat funcţia de director (e vorba de Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa – n.n.). Am deţinut-o 11 luni, fiind eliberat ca urmare a lipsei mele de experienţă practică. În locul meu a fost numit un director din minister (locul i-a fost luat de Iulian Vlad, viitorul şef al Securităţii – n.n.). Socotesc de datoria mea să vă spun că nu m-am bucurat atunci, ba dimpotrivă, am fost destul de deprimat.

În acelaşi an, am fost numit preşedintele unei subcomisii care cerceta ilegalităţile comise în timpul lui Gheorghiu-Dej. Era constituită pe lîngă CC, în acest sediu (e vorba de comisia care a pregătit Plenara din aprilie 1964, prin care a fost debarcat de la putere Alexndru Drăghici, fostul ministru de interne din vremea lui Dej şi principalul rival al lui Ceauşescu – n.n.). Apoi, am fost numit director ştiinţific al Institutului de ştiinţe politice, în care am întîmpinat mari dificultăţi pentru că am refuzat să prezint gîndirea soţiei lui Mao-Tze-Dun şi am prezentat-o pe cea a lui Den-Siao-Ping.

În ianuarie 1975 am fost încadrat consilier diplomatic în MAE, funcţie ce o deţin şi acum, ca urmare a repunerii mele în drepturi, prin Hotărîrea Tribunalului Municipal Bucureşti, la 12 februarie a.c. În anii ’83 -’84, în condiţiile de frig şi foame la care eram supuşi, văzîndu-mi mama stingîndu-se şi copilul făcîndu-şi lecţiile cu mănuşi în mînă, m-am hotărît să aduc la cunoştinţa Naţiunilor Unite suferinţele noastre. În 1985, am fost ales Raportor Special pentru drepturile omului şi Tineretului. La 4 mai 1985 am încheiat prima versiune a raportului, în care prezentam adevărul cu privire la situaţia de la noi. A doua zi, urma să mă deplasez la Geneva să prezint acest text. La două ore după ce i-am spus colegului de birou cum prezint situaţia din ţară, mi s-a suspendat viza şi mi s-au întrerupt toate legăturile cu ONU. Prin telegramă la ONU, s-a anunţat că cînt bolnav de inimă şi nu mă mai pot deplasa. După protestele Organizaţiei, care a aflat că n-am nimic la inimă, am suferit trei grave colapsuri cardiace, fiind internat în spital la reanimare, pînă la pensionarea mea forţată în 1987.

Între timp, am fost pus sub arest la domiciliu, locuinţa fiindu-mi supravegheată de circa 20 de poliţişti. Totuşi, am definitivat şi trimis raportul la ONU, în condiţii dramatice. La 1 septembrie 1988, ONU a trimis cazul meu la Curtea Internaţională de Justiţie, care, după un an şi ceva a emis Decizia 81, prin care cerea Guvernului român să mă elibereze”.

Brucan a şters ”Aşa să ne ajute Dumnezeu” de la finalul Proclamaţei Revoluţiei

Depoziţia lui Dumitru Mazilu continuă apoi, răsounzîndu-şi întrebării pe care şi-o pune singur: ”Ce am făcut în timpul desfăşurării Revoluţiei?” Şi arată în continuare: ”La 17 Decembrie 1989, cînd am aflat de la Vocea Americii că Timişoara s-a ridicat, am fost sigur că revoluţia va învinge. M-am gîndit că este necesar un Document major, care să sintetizeze schimbările ce se impuneau. În acest scop, am studiat din nou Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite şi opiniile lui Thomas Jefferson, despre democraţie şi libertate. Am cercetat Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de Revoluţia Franceză, precum şi însemnările mele privitoare la celelalte revoluţii din Estul Europei. Aşa a apărut Proclamaţia Revoluţiei Române. La 20 Decembrie era gata. În 10 puncte erau proiectate schimbările structurale ce erau necesare. Primii care au văzut-o au fost soţia şi copilul. Erau entuziaşti.

La 21 Decembrie s-a ridicat Capitala. Copilul meu de 16 ani a fost permanent în toate punctele fierbinţi şi mă ţinea la curent. Eu nu mă puteam mişca. Arestul meu devenise şi mai dur. Între orele 21,00 şi 1,00 noaptea, n-am mai ştiut ce se întîmplă cu Daniel. Ne gîndeam că şi-a pierdut viaţa. Locuind pe str. Praporgescu, auzeam vuietul mulţimii, inclusiv vocile lui Dumitru Dincă şi Dan Iosif. Eram îngroziţi, cînd mitralierele răpăiau din nou. La 1,00 noaptea, copilul a venit. Ne-am întins în pat. Dar la 1,35, un grup de 25 de poliţişti au blocat strada şi toate uşile apartamentelor din clădire. Cînd au început să lovească uşa de la intrare, eu m-am dus în camera copilului. Soţia mea însă, mai lucidă decît mine, a luat Proclamaţia de pe măsuţa de lucru şi a aruncat-o în spatele frigiderului. Aşa a fost salvată. Fiind lovit cu sălbăticie cu patul pistolului mitralieră de către unul din cei ce invadaseră locuinţa, mi-am pierdut cunoştinţa. După circa şapte ore, am fost depuşi în arestul poliţiei de la Alexandria. În jurul orelor 14,00 la 22 decembrie, ni s-a spus că ne mută în alt penetenciar. Ni s-au dat nişte haine, deoarece noi eram numai în pijamale, iar soţia în cămaşă de noapte, aşa cum am fost arestaţi. Ne-au condus în două Dacii albe. Soţia şi copilul în prima, eu în a doua. Cam pe la orele 17. 00, ne-au readus la locuinţa noastră din str. General Praporgescu. Mulţimea de pe stradă plîngea şi ne îmbrăţişa.

Un grup ne-a condus, apoi, la Sediul fostului CC (eu şi copilul, care cu o zi înainte fusese în toate punctele fierbinţi ale Revoluţiei, în Capitală). În drum spre sediu, am constatat că aproape toată lumea ştia despre noi. În jurul orelor 17,30 mi s-a dat cuvîntul la Balconul fostului CC. Am propus mulţimii să ne organizăm, pentru ca schimbarea să aibă loc în ordine. Apoi am citit Proclamaţia în cele zece puncte. Mulţimea a aclamat, manifestîndu-şi acordul. Oamenii şi-au delegat reprezentanţii în sediul fostului CC. Am discutat din nou cele 10 puncte ale Proclamaţiei. Toţi cei prezenţi le-au susţinut. Singura obiecţie era luna aprilie, pentru alegeri. Ei au cerut să se programeze mai devreme. Apoi am propus ca ţara să se numească România, fără nici un  adjectiv. Am propus ca formula de adresare să fie Domnule. Totodată am propus ca stema să fie eliminată din steagul ţării, aşa cum au cerut mulţimile răsculate. Toate cele trei propuneri au fost aprobate, fără nici o obiecţie.

După discutarea textului Proclamaţiei, l-am întîlnit pe domnul Ion Iliescu, care mi-a spus că ar fi bine ca acest text să fie văzut şi de dl. Silviu Brucan. Dînsul l-a văzut şi a făcut 3 modificări. În loc de Forum Civic a înscris Frontul Salvării Naţionale. La punctul 5, care stipula, înapoierea pămîntului ţăranilor, a înscris încurajarea micii producţii ţărăneşti şi a tăiat formularea iniţială.

 A adăugat însă un text care lipsea: oprirea distrugerii satelor. A adăugat la capitolul privind politica externă respectarea angajamentelor internaţionale ale României, în primul rînd cele privitoare la Tratatul de la Varşovia. De asemenea, a şters cuvintele finale: Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Toată lumea cerea ca Proclamaţia să fie prezentată la Televiziune. Între timp începuse canonada… Eu am ajuns la Televiziune cu maşina D-lui Lupoi, împreună cu alţi doi tineri. Acolo erau Ion Iliescu, Brucan şi alte vreo 25-30 de persoane. Textul a fost considerat potrivit de toată lumea. Dl. Iliescu a propus şi a formulat modalităţile concrete de punere în aplicare a celor 10 puncte. În esenţă, era trei capitole: dizolvarea tuturor structurilor de putere existente; administraţia centrală şi locală se menţine pînă la alegeri; completarea Consiliului FSN şi alegerea unor organe provizorii locale. Propunerile D-lui Iliescu au fost acceptate fără obiecţii de către cei prezenţi. În jurul orelor 22,30, Proclamaţia a fost prezentată la TV de către Dl. Ion Iliescu.

În Televiziune se trăgea din toate părţile. Primeam informaţii şi din alte zone fierbinţi ale Capitalei: Sediul CC, Radiodifuziune etc. Telefonul guvernamental suna continuu. În jurul orelor 24,00 ne-am consultat şi am ajuns la concluzia că cei doi comandanţi: Generalul Guşe şi Iulian Vlad ar trebui să vină la Televiziune, să ceară unităţilor să se alăture Revoluţiei. Eu le-am transmis hotărîrea aceasta. Pe la 1,00 textele erau gata, dar era periculos să vină de la CC la Televiziune Atunci am vorbit la Radio, o echipă s-a deplasat la CC şi i-a înregistrat. Apelurile lor au fost date şi la radio şi la televiziune, fără imagine. Între timp, Generalul Artisotel Stamatoiu (şeful Centralei de Informaţii Externe – n.n.) a transmis un apel prin care cerea, din propie iniţiativă, ca aparatul din subordinea sa să treacă de partea revoluţiei.

În dimineaţa zilei de 23 decembrie, focul se intensificase. S-a făcut propunerea să ne deplasăm într-o unitate militară. Iliescu şi Brucan au plecat cu primul TAB. Eu cu cîţiva tineri, cu al doilea”. De remarcat: Dumitru Mazilu nu mai spune nimic în această declaraţie de presupusa ”vizită” a lui Ion Iliescu şi a celorlalţi lideri ai ”Frontului” la Ambasada Sovietică. Spune doar că ”am venit la sediul fostului CC. Situaţia era încordată. A apărut ideia să se ceară sprijin sovietic. M-am opus. Generalul Guşe m-a susţinut. Tinerii au fost de acord. Toţi eram de părere că în cazul în care vor veni, s-ar putea să uite să mai plece 45 de ani.

Evenimentele s-au precipitat apoi. În cele din urmă, Dumitru Mazilu a părăsit şi el sediul Comitetului Central, unde lucrurile o luau razna. După cum spune Dan Iosif, crud, dar oarecum exact, despre ceea ce se întîmpla în sediul fostului CC, ”din revoluţia asta superbă am făcut o latrină, fiecare vrea să fie mai important; au început să se facă guverne, la fiecare etaj şi colţ, în total circa 14 guverne”.

În acest context, ”polul” adevăratei puteri se mutase la sediul MApN, unde mai degrabă luat pe sus, a ajuns şi Dumitru Mazilu. Acolo, de fapt – şi nu în sediul Comitetului Central – avea să se umple curînd ”vidul de putere”. 

 

Pe data de 12 ianuarie 1990 are loc un eveniment extrem de important, care îl aduce în prim-plan pe Dumitru Mazilu.

La nici trei săptămâni de la executarea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, în România era organizat primul miting împotriva noii Puteri.

Cetățenii ieșiți în stradă cereau pedepsirea vinovaților pentru crimele de la Revoluție. În fața mulțimii, Petre Roman, Gelul Voican Voiculescu și Ion Iliescu au încercat să calmeze spiritele.

 A fost momentul în care a intrat în scenă Dumitru Mazilu. Prim-vicepreședintele CFSN a urcat pe un tanc și a strigat: ”Îl vreți pe Iliescu jos? Atunci jos Iliescu!” și ”Moarte securiștilor!”

 Iliescu nu avea să cadă în schimb, zilele lui Mazilu alături de noua putere erau numărate. La o zi după gestul său, ziarul ”România liberă” publica informații din biografia sa care l-au discreditat în opinia publică. El și-a dat demisia din CFSN în 26 ianuarie 1990.

Retras din viața publică, și-a continuat războiul cu Ion Iliescu și noua clasă politică. În 1991 a scos o carte cu titlul ,”Revoluția furată. Memoriu pentru țara mea”, în care scria că Ion Iliescu a furat Revoluția Română.

Dat fiind rolul său în apărarea Drepturilor Omului în anii dictaturii comuniste din România, Mazilu a fost nominalizat, în 2003, la Premiul Nobel pentru Pace de către Academia Diplomatică Internațională.

 

 

....