Mircea Răceanu diplomatul pe care Ceaușescu la condamnat l-a moarte

 

 

 

Cu patru luni înaintea sentinței, Nicolae Ceaușescu îl declarase deja vinovat. La 13 martie 1989, într-o ședință a Comitetului Politic Executiv, dictatorul le-a spus membrilor conducerii PCR că diplomatul Mircea Răceanu era agent american, fusese prins în flagrant și recunoscuse că lucra pentru Statele Unite din 1974. Răceanu se afla încă în anchetă; procesul nici nu începuse. Ceaușescu a adăugat că urma „cursul normal” al justiției. În iulie, Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat la moarte. Extrasul oficial al dosarului poartă numărul 39 din 20 iulie și consemnează pronunțarea în ședință la 21 iulie.

Răceanu avea 53 de ani și era unul dintre specialiștii Ministerului Afacerilor Externe în relațiile cu Statele Unite. Fusese diplomat la Washington și ajunsese într-o poziție din care avea acces la informații politice sensibile. La 31 ianuarie 1989 a fost ridicat de Securitate în timp ce se îndrepta spre o întâlnire la reședința ambasadorului american. Avea asupra lui materiale și însemnări pe care intenționa să le transmită americanilor. Cazul nu poate fi redus corect la o acuzație inventată de la zero: Răceanu a recunoscut ulterior că furnizase informații CIA timp de mai mulți ani, susținând însă că acționase împotriva regimului Ceaușescu, nu împotriva intereselor României.

Momentul politic a făcut dosarul și mai exploziv. Tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu, era un vechi comunist devenit adversar al lui Ceaușescu și unul dintre cei șase autori ai scrisorii difuzate de BBC și Europa Liberă la 11 martie 1989. Mircea fusese arestat cu aproape șase săptămâni înainte, deci arestarea lui nu putea fi o răzbunare pentru apariția publică a „Scrisorii celor șase”. Dar, după difuzarea ei, cele două cazuri s-au întâlnit în aceeași ședință a conducerii partidului. Ceaușescu a vorbit despre Mircea Răceanu ca despre un caz deja lămurit, apoi i-a calificat pe opozanții din scrisoare drept „derbedei politici” și a tratat acțiunea lor tot în termenii trădării.

Aici se află motivul pentru care procesul lui Răceanu a fost descris ulterior de IICCMER drept ultimul proces stalinist încheiat cu o condamnare la moarte. Nu pentru că spionajul ar fi fost pur și simplu imaginar, ci pentru că separația dintre partid, anchetă și justiție era profund compromisă. Stenograma din martie îl arată pe șeful statului stabilind public, în fața elitei regimului, ce era Răceanu înainte ca tribunalul să se pronunțe. În iulie, sentința nr. 39 a Tribunalului Militar Teritorial București a dispus pedeapsa cu moartea și confiscarea totală a averii pentru „trădare prin transmitere de secrete”. Tribunalul Suprem i-a respins recursul la 28 august.

Apoi, în celula de la Rahova, Răceanu a așteptat răspunsul la cererea de comutare. Intervenția decisivă a venit dintr-un loc neașteptat. La 10 septembrie, însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite, Larry Napper, i-a înmânat personal lui Ceaușescu o scrisoare de la președintele George H. W. Bush. Mesajul era foarte scurt: Bush îi cerea, „ca un gest umanitar”, să excludă aplicarea pedepsei capitale în cazul diplomatului. Un fost diplomat american care a cunoscut cazul, Jonathan Rickert, a relatat ulterior că Ceaușescu a încheiat brusc întâlnirea când a înțeles motivul demersului. La 19 septembrie, prin decret prezidențial, pedeapsa lui Răceanu a fost comutată la 20 de ani de închisoare.

Nici prăbușirea regimului nu a închis imediat povestea juridică. Răceanu a fost eliberat de la Rahova la 23 decembrie 1989 și s-a stabilit ulterior în Statele Unite. În România postcomunistă, condamnarea a continuat însă să producă efecte și, în 1999, o tentativă de anulare a ei a eșuat. Abia la 23 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat sentințele anterioare și l-a achitat pentru infracțiunea de trădare prin transmitere de secrete. Răceanu a rămas consecvent explicației sale: nu considera că trădase România, ci că lucrase împotriva dictaturii.

Formularea că „Ceaușescu l-a condamnat la moarte înaintea tribunalului” merge, așadar, prea departe. Stenograma nu arată că dictatorul a ordonat atunci explicit pedeapsa capitală. Arată însă ceva suficient de grav: cu luni înainte de proces, Ceaușescu vorbea despre vinovăția lui Răceanu ca despre un fapt stabilit, în timp ce promitea formal că justiția își va urma cursul. Pe 23 decembrie 1989, diplomatul condamnat în acel sistem ieșea din închisoare.

 

 sursa facebook istorie la culcare

...